INTERVIURILE „SUNT ABSOLVENT UBB”

Ștefan Dărăbuș este Directorul Regional pentru Europa Centrală și de Sud al Fundației Hope and Homes for Children și  absolvent al Facutății de Litere (specializarea Română-Engleză).

De-a lungul carierei sale, a deschis peste o sută de alternative familiale pentru copiii instituționalizați și a coordonat multe proiecte menite să aducă un impact pozitiv în viața acestora.

Vă invităm să descoperiți în interviul de mai jos munca sa de o viață, sacrificiile pe care le-a făcut și felul în care îi putem ajuta, la rândul nostru, pe copiii instituționalizați prin intermediul acestei fundații.

  1. Ce studii ați absolvit în cadrul Universității Babeș-Bolyai (facultate, specializarea, nivelul de studii)?

Am urmat Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză. Am absolvit în 1998, ia la finalul anului 2009 am susținut, tot aici, și teza de doctorat în teoria literaturii, sub îndrumarea doamnei profesor Ioana Both.

  1. Care e organizația/compania/instituția în care activați momentan și poziția ocupată aici?

Sunt de 23 de ani în organizația nonguvernamentală Hope and Homes for Children și acopăr, de câțiva ani, rolul de Director Regional pentru Europa Centrală și de Sud.

  1. Descrieți pe scurt traseul profesional pe care l-ați avut după finalizarea studiilor.

Lucrez încă din timpul facultății în domeniul nonguvernamental. Din anul III, am început să muncesc la închiderea orfelinatelor. Au venit o trupă de englezi, care voiau să viziteze un leagăn din Cavnic, Maramureș. Leagăn era denumirea orfelinate lor pentru copii nou-născuți și până în trei ani. Erau multe, foarte multe atunci, era anul 1997, aveam în jur de 100.000 de copii captivi în orfelinate și viața lor era cumplită, așa cum e și acum pentru cei încă instituționalizați. Am ajuns în Leagănul Cavnic, unde erau 86 de bebeluși, în condiții greu de imaginat. M-a impresionat foarte puternic drama lor, marcată de neputință și de disperarea de a fi nou-născut, fără iubire părintească. De atunci, am rămas să fac atâta cât am putut eu, pentru cei ca ei. Am fost translator, asistent manager și apoi manager pe anumite proiecte. După doi ani, am trecut la altă organizație, Hope and Homes for Children, unde sunt și acum. Am avut norocul unei potriviri cu fondatorii organizației, care au avut multă încredere în mine, am învățat multe aici. Am trecut aici, de-a lungul anilor, printr-o mulțime de cursuri de formare în protecția copilului, în psihologia copilului și a persoanelor abuzate, în adopție, în asistență maternală, în procese de reformă a sistemelor de asistență socială, management, strategie și implementare de programe. Am obținut o certificare în coaching și o alta în management la distanță. Am lucrat mult pe un MBA, obținut în 2012 la Open University, Marea Britanie. Între timp, am implementat o mulțime de proiecte, am închis orfelinate și am deschis peste o sută de alternative familiale pentru copiii instituționalizați. Din 2003, am fost Director Național pentru România, iar din 2015, sunt Director Regional pentru Europa Centrală și de Sud, cu resposabilități pentru operațiunile organizației în țările din această zonă a Europei.

  1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră proiectul Hope and Homes for Children și cum se poate implica și comunitatea în sprijinirea acestuia?

E vocația pe care mi-am urmat-o, spre norocul meu, de la bun început, încă din timpul facultății. A însemnat o oportunitate fantastică pentru mine, pe care, e adevărat, am dezvoltat-o direct și eu, prin ceea ce am reușit să fac aici cu echipa mea. Nu e puțin lucru să poți face istorie pentru țara ta. Problema copiilor traumatizați prin instituționalizare a fost enormă la noi și am fost și, cred, suntem încă recunoscuți pentru această dramă, a orfanilor. Noi am demonstrat că poate fi rezolvată o problemă de magnitudinea asta, dacă există voință, viziune, vocație și rigoare în implementare. Dar a durat mai bine de 20 de ani… Lucrurile mari cer mult timp și constanță în ambiție, în puterea de-a urma un țel. În cazul meu, a fost simplu și, cred, la fel a fost și pentru colegii mei. Ca tată, coșmarul cel mai negru e să-mi închipui că ar putea fi copiii mei în locul celor din orfelinate. Asta m-a făcut să merg mai departe, să nu renunț nici atunci când aș fi făcut-o din cauza eșecurilor și a greutăților de tot felul.

Comunitatea se implică de câțiva ani și ne sprijină în ceea ce facem, e o conștientizare tot mai profundă în colectivul românesc vis-a-vis de traumele prin care trec semenii noștri. Foarte mult ne-au sprijinit companii românești. Doar împreună putem face lucruri mari. Doar împreună. Oamenii pot dona simplu, prin SMS, chiar și acum, pentru proiectele noastre, sau online, pe site-ul nostru, www.hopeandhomes.ro, sau pot seta ca o sumă din salariu să meargă direct din cont spre organizație, iar cei din companii, pot influența companiile din care fac parte să facă parteneriate cu Hope and Homes for Children România.

  1. Pe parcursul carierei dumneavoastră profesionale ați întâlnit o situație dificil de gestionat sau v-ați confruntat cu un eșec? Ce lecții ați desprins din această situație?

Încă de câte ori și cât de multe… De la dificultățile financiare, de implementare de proiecte, la cele de colaborare cu oameni și instituții care nu voiau să lucreze cu noi, la provocări de vid și schimbări legislative, până la cele personale, apărute în viața mea, într-un moment sau altul. E complicat să lucrezi cu oameni, mai ales cu aceia care au alte valori și pentru care drama și tragediile prin care trec semeni de-ai lor nu sunt lucruri de natură să-i emoționeze. Am greșit cu colegi, cu parteneri. Uneori, am pierdut oameni din echipă, datorită unor ambiții greșit înțelese și de o parte, și de alta. Am încercat să învăț din greșeli și să nu le repet. De exemplu, atmosfera din echipă e atât de importantă și de asta depinde modul înc are funcționează întreaga organizație. Atunci când oamenii nu sunt bine între ei, atunci când apare un climat organizațional neplăcut, ostil, sau de neîncredere, au de suferit cu toții. Situațiile dificil de gestionat sunt la tot pasul, iar multe din acestea nici nu le percepi la amploarea la care ar trebui să le înțelegi atunci când se întâmplă… iar ulterior, poate fi prea târziu și e foarte greu să repari ce ai stricat. Suntem captivi, de multe ori, modului în care vedem noi înșine lumea și asta favorizează neînțelegerile și tensiunile. E esențial să poți vedea lumea și așa cum o văd cei din jurul tău, să fii capabil ”să te pui în papucii” altora și, mai ales, să-i înțelegi. De prea multe ori, refuzăm efortul să înțelegem de ce se comportă, de ce reacționează într-un anumit fel colegii tăi, partenerii tăi și asta te duce spre eșec.

Cele mai mari eșecuri nu au fost profesionale, peste cele profesionale treci cumva, te adaptezi, dacă chiar vrei să faci asta. Cele mai mari eșecuri au fost în viața personală. Aici, nu-ți explodează în față problemele și consecințele pe termen scurt, ci numai pe termen lung. Am patru copii, doi mari și doi mai mici. Am greșit foarte mult față de cei mari – cu fiica mea de 21 de ani și cu fiul meu de 19 ani. Nu le-am acordat timp, nu am fost prezent, am fost obsedat de munca mea, de ceea ce am făcut în organizația mea și asta, cu costul deteriorării profunde în relația mea cu ei. La fel, am greșit față de soția mea, pe care am luat-o de-a gata, ani și ani de zile, mi se părea că pur și simplu trebuie să mă înțeleagă, trebuie să fie alături de mine oricând și oricum, însă eu nu eram alături de ea și nici nu mă preocupau tristețile sau neliniștile ei. Dar, dacă aici am fost alături de un om matur, care mi-a dat atâtea șanse (spre norocul meu), în relație cu cei doi copii mai mari am pierdut timp. Timp extrem de valoros, pe care nu ți-l mai dă nimeni și nimic înapoi. Ei erau în formare, ca o bucată de lut pe care o modelezi tu, ca părinte, dacă ai atenția necesară. Dacă nu o faci, ei se plămădesc cum pot și cum știu. Mai ales, se simt ignorați, neiubiți, pentru că, nu-i așa, nu ai timp de ei, totdeauna altele sunt mai importante și îți solicită prezența. Îmi reproșez foarte mult absența din timpul copilăriei lor și încerc, acum, să fiu prezent pentru cele două fete mai mici, care au 4 și 11 ani. Văd diferența. E enormă. Lecția pe care am desprins-o e că lucrurile care contează fundamental în viața ta sunt, deseori, ascunse, dacă nu vrei cu adevărat să le vezi și să le înțelegi. Și cred că din cauza asta sunt atâția oameni bătrâni triști: pentru că înțeleg prea târziu unde au greșit fundamental și, de cele mai multe ori, greșelile noastre fundamentale și, implicit, eșecurile noastre majore, sunt în viața de familie. Cariera e ceva relativ, dar ne absoarbe aproape total în viața de zi cu zi, pentru că ne dă în timp real măsura realizărilor concrete și asta ne orbește. Iar echilibrul nostru, ca oameni, stă în balanța și adecvarea pe care reușim, sau nu, să le aducem între viața profesională și cea familială. Nu-i ignorați pe cei care vă iubesc și care vă sunt alături. Nu-i luați de-a gata, pentru că nu vin de la sine și, mai târziu, din păcate, mult prea târziu, veți plăti un preț enorm, dacă nu sunteți conștienți și prezenți emoțional, dacă nu sunteți acolo pentru ei.

  1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră succesul profesional?

Succesul profesional, în viziunea mea, e impactul pozitiv pe care-l aduci în viețile oamenilor. Asta am făcut și asta fac. Dacă oamenii pentru care lucrez sunt bine, atunci mă pot considera împlinit. Dacă oamenii cu care lucrez sunt bine, atunci succesul profesional e acolo.

  1. Dintre cunoștințele și abilitățile dobândite pe perioada studiilor, care au fost acelea care v-au facilitat succesul în carieră?

Am studiat literatură, lingvistică și critică literară, în esență. Cred că au însemnat mult capacitatea de empatie și proiecția imaginativă pe care mi le-au dat aceste domenii. M-au făcut să gândesc mult și, mai ales, să mă gândesc la natura umană, la emoții și la trăiri. Acestea m-au format și m-au definit ca ființă. Rezultatul a fost că mi-am dorit să fiu o prezență benefică în viața altor oameni, vulnerabili, sau mai puțin stăpâni pe ei și pe destinul lor. Cred că cine suntem, unde ne naștem, ce ne oferă destinul – sunt toate lucruri fundamentale, care țin de hazard. Și mereu m-am gândit că puteam fi eu în locul celor pe care-i scot din orfelinate. Puteam fi eu copilul acela părăsit, fără părinți, fără iubire, al nimănui. Puteam fi oricare dintre noi. Studiile mele și cărțile m-au ajutat să înțeleg asta și procesez constant această paradigmă fundamentală a vulnerabilității umane. Suntem frunze-n vânt și depinde doar de noi să facem ceva bun în lumea asta în care, vremelnic, ne e dat să existăm.

  1. Ce ați recomanda unui student din anul I? Dar unui proaspăt absolvent?

Unui student din anul I: fii cu toate antenele deschise, tot timpul, să absorbi cât de multă știință și cunoaștere de la cei care vor să ți le ofere. Și nu sunt mulți aceștia din urmă… profesorii care vin spre tine cu deschidere și dăruire, colegii și prietenii care sunt acolo pentru tine, dispuși să te ajute și să te asculte, oamenii care îți îngăduie să înveți de la ei, împărtășindu-ți gândurile și emoțiile lor. Și citește, citește, citește, nu te vei mai întâlni vreodată în viața ta cu acești ani de asimilare și de construcție interioară. Fă din tine omul acela pe care-l admiri în alții, fii tu cel care știi că poți deveni și nu te lăsa descurajat de nimeni și de nimic. Observă oportunitățile și nu le lăsa să-ți scape printre degete. Încearcă să diseminezi informația relevantă de zgomotul informațional care te zăpăcește într-una. Învață din ce trăiești și trage concluziile la timp, dar nu pripit. Și învață să asculți, nu doar să auzi. Ieși din vârtej, ca să poți vedea frumusețea oceanului de la înălțime.

Unui proaspăt absolvent: e esențial să intri pe un făgaș profesional care te fascinează. Dacă nu l-ai găsit încă, nu intra în inerția unei profesii sterile și străine de tine, doar pentru că-ți aduce bani. Banii sunt importanți, dar mai important e să faci ceea ce-ți place. Ai grijă la anturajul în care te afli și la oamenii pe care-i urmezi. Dacă nu sunt modele constructive, dacă te infestează cu toxicitate, ia distanță rapid. Muncește, muncește, muncește. Fă ceva cu sens și cu impact pozitiv pentru oameni, dacă poți. Fă lucruri care să te împlinească și să te facă să devii cea mai bună versiune posibilă a ta. Nu te împotmoli în tribune – intră pe teren și fii tu însuți personajul principal al vieții tale. Nu e nimeni mai bun pentru asta, decât tine. Nu da vina pe alții pentru nereușitele tale și, atunci când se întâmplă să nu-ți iasă ceva, mai încearcă, acordă-ți un pic de timp și ia-o de la capăt, până reușești, dar nu te înglodi în încercări. Dacă nu-ți iese iar și iar, atunci schimbă total macazul. Iar dacă ți se pare că nu mai ai ce să faci, că toate au fost făcute și încercate, îți promit că, peste 20 de ani, când te vei uita înapoi, îți vei da seama că viața ta la momentul actual e tărâmul tuturor oportunităților.