Reziliența este un concept foarte puțin folosit în limba română. Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”reziliență” își are rădăcina în verbul latin ”salio, -ire” cu sensul de ”a sări”. Verbului i s-a adăugat prefixul ”re-”, tot de origine latină, care semnifică ”înapoi”. Termenul datează din 1620 și are semnificația de ”a sări înapoi”. După anul 1970, termenul de reziliență a fost utilizat și în sens metaforic, desemnând situații în care diverse persoane demonstrează capacitatea de a reveni la o stare de echilibru în urma contactului cu diverși factori perturbatori (Klein, Nicholls, & Thomalla, 2003). Rezilienţa este actualmente conceptualizată ca şi un proces sau fenomen care reflectă adaptarea pozitivă a persoanei la provocări resimțite mai mult sau mai puțin intens pe parcursul dezvoltării sale. Echiparea persoanei cu strategiile necesare pentru a deveni proactive, orientat spre dezvoltare, presupune dezvoltarea de competențe reziliente.

Persoanele reziliente sunt acelea care fac față schimbării, atât pe plan academic (trecerea de la liceu la facultate, de exemplu), cât și profesional (cum ar fi mutarea în altă țară pentru un loc de muncă). Pentru aceasta întotdeauna utilizează cu succes mecanismele de apărare în fața stresului, respectiv strategiile de coping, fără a ascunde vulnerabilități mascate.

În ceea ce privește literatura de specialitate de până acum, există o varietate largă de categorii pentru strategiile de coping pe care persoana le utilizează. Categorizarea strategiilor de coping poate fi realizată pe criterii precum momentul de utilizare al strategiilor: coping preventiv, anticipator, dinamic, reactiv și rezidual. Alte teorii discută despre strategiile de coping având la bază orientarea acestora: coping centrat pe situație versus coping centrat pe emoție. Sau avem autori care discriminează între tipurile de coping în funcție de strategiile cognitive implicate: căutarea integrării sociale, ruminare, minimizarea pericolului, axarea pe aspecte religioase, căutarea informației. Indiferent cum clasificăm aceste strategii, ele se folosesc în momentul în care ne confruntăm cu stres în mai mică sau mai mare măsură. Unele strategii sunt benefice doar pe termen scurt, cum e evitarea: am primit o veste proastă (ex. am pierdut locul de muncă, am pierdut bursa de la facultate) și aleg să ies cu prietenii pentru a nu mă gândi la ceea ce mi s-a întâmplat. Faptul ca evit problema nu înseamnă că mă adaptez sau că învăt să-i fac față. Iar când pentru evitare apelăm la comportamente disruptive cum ar fi abuzul de substanțe, nu facem altceva decât să ne creăm noi probleme. Alte strategii, însă, sunt benefice pe termen lung și asta le clasifică în a fi sănătoase. Spre exemplu, în loc să evit să mă gândesc la problemă, apelez la strategii de planificare, identificând pași concreți prin care pot remedia situația (găsesc surse suplimentare de venit, apelez la prieteni pentru recomandări pentru un nou loc de muncă).

Tinerii care demonstrează reziliență în contact cu factorii stresori reuşesc să-şi construiască şi să menţină o reţea socială puternică, în timp ce la polul opus regăsim predispoziție spre comportamente dezadaptative pe termen lung: performanţe academice scăzute până la abandon şcolar, performanțe scăzute la locul de muncă, comportament agresiv fizic şi/sau verbal, tulburări psihosomatice. Totodată, în lipsa rezilienței putem identifica sentimente de copleşeală emoţională în situaţiile de risc, persoana manifestând dificultăţi de concentrare şi, prin urmare, dificultăţi în luarea deciziilor sau rezolvarea de probleme.

Fiecare dintre categoriile de mai jos reprezintă un factor protectiv în dezvoltarea rezilienței. Analizează fiecare segment și notează cât mai multe experiențe de viață (din viața ta) care se pot asocia domeniului.